look for the girl with the broken smile

look at this photograph
everytime I do it makes me laugh
how did our eyes get so red
and what the hell is on joey’s our head?

pentru că nu vreau să uit. pentru că mi-e teamă să uit. mi-e teamă să dau drumul lucrurilor la care am ţinut… şi ţin… şi voi ţine.

amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire.
(Isabel Allende)

şi o să ne întâlnim, îţi promit. poate într-un vis dintr-o noapte de vară, poate într-o veche poză aruncată într-un dulap prăfuit sau poate, doar poate, într-o rază de soare a unei zile fără griji. dar o vom face. iar amintirea va dăinui, va fi mereu scrijelită în colţul unui vechi caiet sau într-un colţ al gândirii care nu uită. dar nu, nu aş putea să te uit. pentru că uitându-te pe tine m-aş uita pe mine însămi şi m-aş pierde şi nu m-aş mai regăsi niciodată. pentru că amintirile ne fac oameni şi fără ele eu n-aş fi decât un nume printre multe altele – un suflet chinuit, o umbră, un nimic.

îmi va fi dor de ţipete şi râsete şi lacrimi şi îmbrăţişări. de suişuri şi coborâşuri. de certuri si împăcări. pentru că voi sunteţi voi, iar eu sunt eu - dar există şi un noi firav, de multe ori şubred, gata să se sfărâme, nesigur şi tulbure, dar care a reuşit să dăinuiască. pentru că totul a fost mult mai uşor când ai putut împărtăşi reuşitele şi dezamăgirile cu cineva. iar astfel de lucruri s-au dus… s-au dus şi nu se vor mai întoarce decât în amintiri.

nu o să mint – nu e un moment de tristeţe. cel puţin nu în totalitate. se întâmplă mereu, vor trece, iar se vor repeta, iar vor trece, pentru că aşa este firea umană. spiritul uman. dar nu poţi păcăli amintirile.  frumoase, în cea mai mare parte a timpului, pentru că la final doar acestea rămân, poate mai palide şi mai neclare cu trecerea timpului, dar încă profunde. încă existente. am spus-o de multe ori, uneori mai sincer decât în alte dăţi, dar mereu păstrând un sâmbure de adevăr: îmi va fi dor.

s-a terminat şcoala. şi am aşteptat momentul acesta atât de mult încât nici nu mi-am dat seama când a venit şi a trecut. şi am fost dezamăgita, trebuie să recunosc. am fost dezamăgită pentru că nici nu s-a simţit – au fost doar nişte zile ca oricare altele, de parcă dupa un weekend ne vom revedea şi o vom lua de la capăt. trebuie să recunosc, au fost câteva momente în care ne-am purtat – pentru prima oară, poate, în patru ani – ca o clasă. în adevăratul sens al cuvântului. când ne-am scrijelit numele pe tricouri şi ne-am urat unii altora mult succes la liceu şi ne-am împărtăşit iubirea – la care am renunţat cam uşor, însă e mai bine decât să fie inexistentă. când ne-am semnat pe albumele cu poze şi ne-am dorit să ne mai revedem, cândva… la ultimul clopoţel, când am stat toţi laolaltă – unii mai emoţionanţi decât alţii -, am fost aplaudaţi şi am aplaudat, am fost lăudaţi şi am simţit că poate, doar poate, au meritat patru ani de certuri şi note mici şi dezamăgiri. când ne-am implicat toţi – sau aproape toţi… – şi am compus discursuri pentru profesori, le-am citit la microfon, am împărţit cadouri şi flori.

spre surpriza mea, mulţi dintre profesori au fost mai emoţionaţi decât noi. cine s-ar fi gândit că micuţa profă de tehnologie, pitică şi enervantă, cu un obicei îngrozitor de a da din cap, şi la orele căreia făceam orice ne trecea prin cap, avea să lăcrimeze? nu eu. dar au fost şi unii profesori din cauza cărora aş fi lăcrimat şi eu… da, mi-am dat seama acum, după patru ani. au existat în special două profesoare – una dintre ele a fost un exemplu excepţional de dragoste aproape maternă, ne-a fost alături, ne-a sprijinit, ne-a fost alături când aveam nevoie şi ne-a criticat de multe ori, dar acum ştiu că avea dreptate. ne-a fost ca o a doua mamă, fără exagerări, s-a implicat în deciziile noastre mai mult decât diriginta şi s-a ataşat de noi – şi noi de ea. cea de-a doua a fost probabil cea mai bună profesoară pe care am avut-o în ultimii trei ani, de la care înţelegeam mereu totul, chiar şi când nu învăţam nimic, o persoană strictă şi totuşi amuzantă, care se interesa de starea noastră. celei din urmă eu i-am făcut discurs şi nu exagerez când spun că, după opt ani petrecuţi într-o şcoală, poţi să te ataşezi de nişte profesori mai mult decât de unii colegi de clasă.

apoi a venit premierea. n-a mai fost la fel – am păşit în faţă, unii dintre noi, stănjenţi şi plictisiţi, alţii nici n-au venit, am fost separaţi şi distanţi, ca în ultimii patru ani. nu spun că n-am avut şi eu vina mea, pentru că ştiu că am avut-o… la fel ca încă alte nouăsprezece suflete.

în ultimele trei luni am tot repetat că abia aştept să scap de tot: de profesori, de colegi şi mai ales de şcoală… dar acum îmi dau seama că o să îmi fie dor de toţi – de unii mai mult decât de alţii, da. chiar şi de profa de fizică, pe care o înjuram de câte ori aveam ocazia şi de la care n-am învăţat nimic în trei ani de zile. chiar şi de profa de istorie, pe care am simpatizat-o, am urât-o iar acum o simpatizez din nou; cine ar fi zis că o să lăcrimeze, în loc să se bucure că terminăm şi că lăsăm, poate, locul unei promoţii mai bune? chiar şi de profa de chimie şi de testele ei neanunţate – deşi ne precizase de la început că ea nu dă aşa ceva -, dar de la care am învăţat cu adevărat, încât acum putem rezolva cu uşurinţă probleme de-a 9-a? chiar şi de adminstratoră care urla de câte ori ne vedea şi mereu avea ceva de comentat? chiar şi de colegii cu care m-am certat uneori sau adeseori – cu cine o să mă mai cert de acum încolo? bineînţeles, mai sunt vreo două-trei persoane care chiar n-o să-mi lipsească… şi ştiu sigur că prima în această listă o să fie diriginta. sinceră să fiu, mă bucur că am scăpat de ea şi ştiu că şi ea abia aştepta să terminăm.

dar acum, când mai sunt două zile şi apare repartizarea, îmi dau seama că au fost opt ani frumoşi… cu emoţii, certuri, primii fiori copilăreşti, prietenii – dintre care unele, sper eu, traince – şi bucurii. sigur, ar fi putut să fie mult mai bine, dar… e timpul să fiu mai pozitivă. a fost frumos.

dar s-a terminat.

and now…

CLASS VIII A, PROMOTION 2010, IS WIRED UP, FIRED UP AND READY TO ROCK THE WORLD !

every memory of looking out the back door
i had the photo album spread out on my bedroom floor
it’s hard to say it, time to say it, goodbye, goodbye.
every memory of walking out the front door
i found the photo of the friend that I was looking for
it’s hard to say it, time to say it, goodbye, goodbye.